DOMNISOARA CHRISTINA – MIRCEA ELIADE

Despre ”Domnișoara Christina” de Eliade,  nu pot să zic decât :” Dumnezeule!”

În primul rând m-a izbit bătălia dintre vis și realitate cu care se confunta în special Egor Pașchevici și de evidenta conexiune antagonică- aș spune- a zilei dominată de sentimentul de siguranță și pragmatism, cu noaptea învăluită în mister, fantastic, spaimă ( de moarte ) și pasiune.
Am mai remarcat ceva aspecte eminesciene care dau încă și mai multă stranietate romanului…cum ar fi versurile din Luceafărul pe care Christina i le șoptește tânărului și pe care Doamna Moscu i le recită Sandei, împotriva voinței fetei. Mi s-a părut că aduce într-o destul de mare măsură cu ”Sarmanul Dionis” al lui Eminescu, raportându-mă la confuzia din capul lui Egor și nu numai, cu privire la vedeniile lor sau la deosebirea dintre vis și realitate( deseori greu de realizat). În acest roman ,o groaza domină mințile nefericiților oameni, mai puțin ale Siminei!
Aici voiam să ajung! Simina este personajul datorită caruia am citit romanul cu pixul și foaia în mână, cu atenție ca nu cumva să-mi scape vreun aspect al acestei ființe controversate! Este de departe, personajul cel mai straniu și diavolesc din întreg romanul! Am avut impresia, pe parcursul cărții, că Simina a fost un personaj contributor la instalarea terorii, ea reprezentând o entitate ce iși face veacul atat în lumea diurnă cât i în cea a Christinei… Dupâ ce am terminat de citit am realizat că ea, Simina însăși, copilița de numai zece ani, devine creatura! Prin ”creatură” mă refer la ceea ce ar fi trebuit să fie Christina, un demon, o arătare care să te istovească până la moarte, fără sentimente…( cu toate că domnișoara Christina nu e nici pe departe un strigoi ca la carte! Pe de-o parte nu se poate detașa de viața anterioară, ceea ce este normal pentru un mort viu, dar ea este în căutarea dragostei, tinde să ucidă cu pasiunea ei tocmai pe cel pe care pretinde că-l iubește!
In timp ce fetele mor, în timp ce portretul drăcoaicei este distrus, la finalul romanului am avut un moment în care mi-am amintit de finalul ”Pădurii spânzuraților” a lui Rebreanu, căci timpul nu numai ca parea oprit în loc, dar parea să o ia în revers!
Concluzia este că aș recomanda proza fantastică a lui Mircea Eliade oricui știe să prețuiască misticul stropit cu câteva picături de groază.

©All rights reserved to the admin of this blog, mmirar

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s